Limba noastră-i o comoară…

… în adâncuri înfundată.

Sunt convins ca Alexei Mateevici a fost mânat numai de intenții bune și porniri patriotice când a potrivit cuvintele astea pe versuri dar pentru mine ”limba înfundată” are înțelesuri dintr-un alt registru. Știu, să-mi fie rușine!

Nu vă speriați, nu de ”registru” este vorba azi, ci despre limbă. Limba română și înțelesurile ei.

V-ați gândit vreodată că inventatorii și mai târziu dezvoltatorii limbii au acționat după propriul plac? Păi cum altfel ar fi fost atât de darnici cu cuvintele aducătoare de plăceri și atât de meschini cu cele care le dădeau bătăi de cap.

De exemplu pentru îmbibarea creierului cu alcool nu s-au limitat la ”beat”. Au inventat completări suculente dând noi valențe unor cuvinte ca ”mangă” , ”criță”,  ”muci”, ”mort”, ”rupt”, ”p..ă”, ”rangă”, ”pulbere” și lista rămâne deschisă.

În schimb cu cuvăntul ”post”, nu au fost nici pe departe la fel de darnici. Probabil când făcea răchita micșunele, ciracii l-au întrebat pe căpitanul limbii: ”-Maestre, sunt unii care pretind că dacă nu pun gura pe carne, lapte, unt și ouă ajung în Rai. Cum să denumim chestia asta?” După o cugetare bruscă, căpitanul a decis ”Dacă tot au beneficii post mortem, așa să-i rămână numele”. Ulterior, din aceeași lipsă de interes și imaginație au luat ființă: post de radio, șef de post, post la slujbă, post pe blog…

Și dacă tot nu v-am convins, găndiți-vă, păstrând un cadru decent, câte denumiri impunătoare, jucăușe, medicale, tehnice, animalice, mieroase, obraznice are organul de reproducere masculin. (Mie îmi trec prin cap vreo 11 și asta că m-am născut într-un cartier select și când am fost la primul meci de fotbal vocabularul mi-era deja format.) La polul opus, câte domenii deservește mult mai plictisitorul ”serviciu”. (muncă, sport, ajutor, bucătarie..)

Așa că mi-e greu să mă gândesc la echitate când nici măcar cuvintele nu s-au născut egale.

Paiul din ochiul altuia

Azi m-am simțit ca-n Avatar. Din păcate, în rol negativ.

Poate știți (și dacă nu, spre bucuria voastră și redresarea mea financiară ar fi bine să aflați) că exploatez cu voinicie un teren de paintball. Anul ăsta, toate bune și crizoase că nici de împușcat nu prea mai arde. Așa că, din trafic redus și ploi abundente, s-a dezvoltat o floră spontană la înălțimea călărețului. Munți crescuți invers lipseau și jurai că ai intrat în Pandora de Ghencea.

Evident, pe lângă floră s-a dezvoltat și fauna spontană concretizată prin mai multe serii de cățeluși cu familii cu tot, presărate ici colo prin Pandora. Totul perfect armonios până vine subsemnatu, in rolul conquistadorului nemilos care din motive strict pecuniare defrișează zona sticând habitatul natural al familiilor de căței.

Păi cine e mai îndreptățit să beneficieze de Pandora? Cățeii care s-au născut acolo sau veneticul care vrea s-o exploateze?

Pentru liniștea voastră însă, nu am dat foc la niciun copac, nu m-au atacat balauri zburători și niciun animal nu a fost rănit în timpul filmărilor (și nici după).

Cipicii horror

Sigur i-ați văzut în multe seturi de picioare, sfidând logica și ochiul cetățeanului.

De ce sunt oare în vogă hidoșeniile astea? Ok, e vară și sunt decupate, înțeleg și aprob. Cu cât se vede mai mult, cu atât mai puțin de ascuns. Că n-au nici brumă de toc, hai treacă. Fetele vor să fie cu picioarele pe pământ. Da de ce învelesc glezna ca beteala suportul de brad, nu înțeleg și nu accept.

Ma adresez acum strict purtatoarelor de cipici horror. Măi fetelor, voi știți că noi, sexul urâțel, suntem programați genetic să vă iubim cracii. Am face-o și dacă ați avea tentacule și ar trebui să vă epilați ventuzele. Cu ADN-ul nu te pui! Atunci de ce ne faceți în ciudă și purtați ciubotele astea odioase care vă scurtează picioarele și vă umflă gleznele.

Paradoxul cu cipicii horror este că îmi arată laba (piciorului) dar îmi ascunde glezna (aceluiași picior). Și ascultați vorba mea. Nu-i nimic estetic la o labă plată! Mai ales când nu știi de unde pleacă. Dar să revin, de ce sunt cipicii ăștia contra naturii? De ce sunt pe dos? Când mergeți la bronzat cu public, vă luați sutienul pe voi și slipii îi lăsați în geantă?

Call me old fashined, da n-aș purta niciodată o salopetă fără fund sau un prezervativ fără moț. Am dreptate sau gândesc pașoptist?

Îl urăsc pe Bipbip

Știu că-l cheamă Roadrunner, dar în sufletul meu va rămâne veșnic Bip bip.

Și cum să nu-l urâști din toate țesuturile. Este un arogant infatuat care în mod evident își bate joc de sentimentele bietului coiot. Jur că sunt așa scandalizat de îngâmfarea lui că aș face un drum la Canion doar să-i dau o lecție ruptă din Rai.

Prea te bazezi pe cracii ăia, da’ lasă că-ți vine ție rându’. Te-ajung din spate anii struțule! Reumatismu’ n-a iertat pe nimeni, mai ales pe tine care umbli toată ziua desculț.

Bine, fie vorba între noi că nu ne aude nimeni, da’ nici coiotul n-are toată țigla pe casă. Păi cum frate, ai tu bani pentru toate schemele alea diabolice și nu-ți dă prin cap să bagi un ochi la Cora? Hai poate nu au pastramă sau mici de struț, da găsești tu ceva să-ți curme balele.

Sau poate că și pentru el e mai frumos procesul și nu rezultatul. Adevărul e că corcodușele din piață sunt nașpa, cele mai bune se fură din pomul vecinului.

Așa că, rezistă bărbate. Suntem alături de tine. Și dacă nu-l dovedești pe mârșav, oricum ai zdrobit concurența la capitolul perseverență. Tu ești campionul nostru!

That’s all folks!

Al cui e peștele?

Ieri am fost la pescuit în scop pur recreativ. Am renunțat de mult la conceptul „mâncăm ce prindem” din rațiuni nutriționale. Cu siguranță peștii și-au dezvoltat un abil sistem anti-undiță. Probabil dau flash-uri peștilor de pe contrasens, sau comunică într-un dialect peștesc străin mie. Încet dar sigur am ajuns campion la bagat momeala și scos acul. Gol, de cele mai multe ori.

Dar nu despre tehnica eschivării peștilor e vorba. E vorba de băgat și scos. Cu alte cuvinte, al cui e peștele, al ăluia care bagă undița în apă (o pregătește, o măsoară, bagă momeala, face setările de adâncime, aruncă în cel mai momit loc) sau al ăluia care-l scoate (ridică bățul și hopa peștele)? Da, ai ghicit, eu am bagat undița dar aici discutăm de principii.

Păi e corect? Adică se chinuie părinții, nasc fata, o cresc, o educă, își rup de la gură, o încalță, îi iau șorțuleț pepit, au grijă de odor ani de zile… până vine găliganu, maxim 2 săptămâni (am zis maxim, da!), hop-țop, „ești toată numai a mea…”. Și ea e de acord.

Sau Răducioiu (termen generic pentru toți pomanagii). Se chinuie băieții aia, aleargă de-și scuipa splinele, driblează, centrează, angajează și bam se lovește mingea de capul lui Pițurcă (vezi Răducioiu) și uite cine rămâne în istorie ca mare marcator.

Ca să nu-mi aduc aminte de toreador sau de vânătorul marca Țiriac…

Așa să fie și cu peștele MEU?